Sărbătoarea trecuse. Pomul de Crăciun fusese despodobit, beteala - aşezată în cutia de pantofi, globurile, jucăriile, stelele lucioase şi bomboanele cu poleială rânduite cu grijă într-altă cutie, mai mare, pentru pomul din iarna viitoare.

Dar bradul nu fusese aruncat precum ceilalţi pomi. Nu zăcea în curte, culcat pe-o parte, ca un animal rănit sau fară viaţă, nu stătea înfipt la marginea drumului, în mijlocul mormanului de zăpadă murdară şi nici nu fusese azvârlit în maşina nemiloasă a gunoierilor.

Copilul ceruse să i se facă pomul de Crăciun în curte - şi nu în casă.

- În curte, spusese Copilul, bradul o duce mai bine: stă la aer, păsările zboară deasupra lui ca un fel de jucării plutitoare; când ninge, zăpada sclipeşte pe ramurile lui mai frumos ca beteala. Când adie vântul, globurile, uitate în coroana lui ascuţită, se ciocnesc unele de altele într-un clinchet ca de sanie.

Dar- cum spuneam - sărbătoarea trecuse, pomul fusese despodobit, numai că rămăsese în curte pentru ca aşa dorise Copilul.

Timpul ticăia alene...

Venise primăvara, sania Copilului fusese mutată în pivniţă, iedera din colţul casei dăduse frunză nouă, dar pomul era tot în curte, înfipt în pământ ca-n vremea iernii. Nu se uscase. Dimpotrivă: era verde, stătea drept în bătaia vântului, pe crengile lui cu ace lucioase dăduseră un fel de muguri.

Cei din curte îl priveau cu sfială, ca pe ,,ceva” peste putinţă: bradul trăia şi-n semn că era viu, vrăbiile se hârjoneau prin creştetul lui, ciripind de dimineaţă până seara.

Se dusese vestea despre bradul cu cea de-a doua viaţă, dar nimeni nu pricepea ce se întâmplase.

Şi-atunci, Copilul se hotărî şi-i scrise Bunicului - cu litere cam strâmbe şi de-o şchioapă - o scrisoare. Bunicul lui era cel mai bătrân bunic din câţi se cunoşteau, locuia într-un sat aninat într-o pădure de brazi şi ştia câte-n lună şi-n stele.

Veni Bunicul, privi copacul, îi cercetă ramurile vii, tulpina puternică. Apoi dezveli cu grijă rădăcina proaspătă, crescută de curând.

Bunicul - cât era el de bătrân şi de priceput într-ale pădurii - şi nu mai auzise de o astfel de întâmplare.

Se gândi un timp, pufăind din luleaua ca un semn de întrebare, şi-apoi îi desluşi Copilului care era înţelesul întâmplării:

Copacul renăscuse din dragoste: dragostea Copilului pentru el, copacul, şi dragostea copacului pentru Pământ, pentru Pământul de care nu se putuse despărţi.

- Dragostea este izvor de viaţă. Iar Pământul trebuie iubit, mai spuse, ca pe o rugă, Bunicul.

Şi-apoi se făcu nevăzut, în drum spre satul lui aninat într-o pădure de brazi.