Cum crezi că a reușit Mihai Vitezul, despre care aflăm că „ puțini erau la număr ostașii lui”,
să învingă “covârșitoarea mulțime a dușmanului, care părea că de ce-o tai, de ce sporește…”?
Argumentează cu fragmente din text. Lucrează împreună cu colegii.
11
Istoria se scrie și azi. Care este evenimentul istoric cel mai important care s-a petrecut de
când te-ai născut (sau la care ai participat)?
Citește mai mult!
Din volumul România pitorească, al scriitorului Alexandru Vlahuță, citește lecturile “În Vrancea”
și “Țara. Poporul”.
Giurgiu. Călugărenii
de Alexandru Vlahuță
Sosim în fața orașului Giurgiu. Țărmurile se
depărtează. Dunărea liniștită, largă are aspectul unui
lac frumos, poleit de razele soarelui
. Un șes neted, verde,
răsare în mijlocul apei.
Pe aici și-a întins pod peste
Dunăre
acum trei
sute de ani bătrânul și nebiruitul
Sinan-pașa
- spaima
creștinătății. El venea cu oaste multă și cu
vâlvă
mare,
hotărât să sfarme - o dată pentru totdeauna - cuibul
acesta de viteji, cari de-atâta timp stăteau străji
neadormite la porțile Europei apusene și nu lăsau
puterea
Semilunii
să-și întindă mai departe valurile-i
cotropitoare.
Pentru fericirea neamului nostru, pe vremea aceea
domn în Țara Românească era
Mihai Viteazul
, una din cele mai
eroice figuri în istoria omenirii. Văzând el ce potop de oaste
vine asupră-i și cugetând că o luptă în câmp deschis nu e cu
putință, se retrase la câteva ceasuri departe de Giurgiu, pe valea
Neajlovului, la locul numit Vadul Călugărenilor. Aici, drumul spre
București trecea printre două dealuri acoperite de păduri. Valea
era îngustă și mlăștinoasă. La intrare era un pod lung de lemn
peste băltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul și se așeză în
strâmtoarea aceasta ca-ntr-o cetate. Puțini erau la număr ostașii
lui, dar inimoși, încercați în lupte, cu multă iubire de țară, și
hotărâți cu toții a-și da scump viața. Împărțiți în cete, așteptau pe
vrăjmaș și-și plănuiau lovirile.
Din înfundăturile codrului, românii își măsurau vrăjmașul cu care-aveau să dea piept a
doua zi. Noaptea și-o petrecură sfătuind împrejurul focurilor. Când se lumina de ziuă, toți erau în
picioare, nerăbdători, gata de luptă.
Mărimea primejdiei îi înfierbântă. Mihai se primblă printre ei. Privirea și vorba lui dau
sufletelor încredere și brațelor tărie. “Cu inimă, copii, și nu pierdeți nicio mișcare. Gândiți-vă că
în cumpăna bărbăției voastre atârnă azi destinele țării, mândria și viitorul neamului nostru! “...
Cumplită a fost lupta, și
mult sânge s-a mai vărsat până să se
hotărască
biruința
acelei zile. De trei ori
s-au izbit
, din ce în ce mai îndârjite și
mai furioase, cele două armate. De trei
ori neînfricoșatele șiruri ale lui Mihai se
reped dincolo de pod și-și despică drum
cu paloșele-n gloatele adânci și dese ale
lui Sinan. Înăbușiți însă de covârșitoarea
mulțime a dușmanului, care părea că
de ce-o tai, de ce sporește, românii
se retrag, încet și cu rânduială, în
strâmtoarea în care turcii nu-ndrăznesc încă să se adâncească. Se lasă soarele spre asfințit.
Printre copaci se văd ostași legându-și rănile-n pripă, nerăbdători de a-și jertfi patriei cea din
urmă picătură de sânge. În vale viermuiesc turbanele. Sinan-pașa se pregătește să treacă podul și
să înainteze cu toată armata. Încep clipele marilor griji.
În vremea asta, iată că sosește în tabăra românilor o ceată de trei sute de pușcași
ardeleni. Ajutorul acesta, venit la timp, e primit ca un semn. Acum nu mai e un moment de
pierdut. Mihai își întocmește iute rândurile, s-așază-n fruntea călăreților și, smulgând o
secure
din mâna unui soldat, își face cruce și dă pinteni calului. Un freamăt lung, ca de stârnirea unui
vânt, cutremură pădurea.
Turcii încep să se creadă biruitori, când deodată se trezesc izbiți în față de oastea
învăpăiată a lui Mihai. Puterea, și mai ales iuțeala atacului neașteptat îi oprește-n loc; loviturile,
cari curg ca grindina, le ia văzul. Luptătorii sunt piept la piept. Ochii scapără, și inimile
se-ndârjesc de-o parte și de alta.
Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. Românii lovesc orbește.
Mulțimea, nebună de
groază
, își caută scăparea-n fugă. Fricoșii târăsc pe eroi. La pod se
înghesuiesc să treacă deodată cai, oameni și tunuri. Se face-o larmă ș-un învălmășag de nu mai
știu încotro să se miște. Sinan, îmbrâncit, cade de pe pod și-și rupe dinții, — un supus îl ia-n
spate și-l scapă. Noaptea ia subt ocrotirea întunericului ei sfărmăturile ce mai rămăseseră din
marea oaste-a lui Sinan.
Mihai se-ntoarce-ncărcat de trofee. Bătrânul, cruntul vizir, bocește-n cortu-i, rupându-și
hainele de pe el. Năuc, nepricepând ce-i asta, aiurit de durere, geme clătinând din cap: “Alah,
Alah!...” și pe când
spahiii
lui tremură tupilați prin bălării, din tabăra românilor
se-nalță-n liniștea nopții cântece de biruință.