Sărbătoarea trecuse. Pomul de Crăciun fusese despodobit, beteala - aşezată în cutia de
pantofi, globurile, jucăriile, stelele lucioase şi bomboanele cu poleială rânduite cu grijă într-altă
cutie, mai mare, pentru pomul din iarna viitoare.
Dar bradul nu fusese aruncat precum ceilalţi pomi. Nu zăcea în curte, culcat pe-o parte,
ca un animal rănit sau fară viaţă, nu stătea înfipt la marginea drumului, în mijlocul mormanului
de zăpadă murdară şi nici nu fusese azvârlit în maşina nemiloasă a gunoierilor.
Copilul ceruse să i se facă pomul de Crăciun în curte - şi nu în casă.
- În curte, spusese Copilul, bradul o duce mai bine: stă la aer, păsările zboară deasupra
lui ca un fel de jucării plutitoare; când ninge, zăpada sclipeşte pe ramurile lui mai frumos ca
beteala. Când adie vântul, globurile, uitate în coroana lui ascuţită, se ciocnesc unele de altele
într-un clinchet ca de sanie.
Dar- cum spuneam - sărbătoarea trecuse, pomul fusese despodobit, numai că rămăsese
în curte pentru ca aşa dorise Copilul.
Timpul ticăia alene...
Venise primăvara, sania Copilului fusese mutată în pivniţă, iedera din colţul casei dăduse
frunză nouă, dar pomul era tot în curte, înfipt în pământ ca-n vremea iernii. Nu se uscase.
Dimpotrivă: era verde, stătea drept în bătaia vântului, pe crengile lui cu ace lucioase dăduseră un
fel de muguri.
Cei din curte îl priveau cu sfială, ca pe ,,ceva” peste putinţă: bradul trăia şi-n semn că era
viu, vrăbiile se hârjoneau prin creştetul lui, ciripind de dimineaţă până seara.
Se dusese vestea despre bradul cu cea de-a doua viaţă, dar nimeni nu pricepea ce se întâmplase.
Şi-atunci, Copilul se hotărî şi-i scrise Bunicului - cu litere cam strâmbe şi de-o şchioapă
- o scrisoare. Bunicul lui era cel mai bătrân bunic din câţi se cunoşteau, locuia într-un sat aninat
într-o pădure de brazi şi ştia câte-n lună şi-n stele.
Veni Bunicul, privi copacul, îi cercetă ramurile vii, tulpina puternică. Apoi dezveli cu grijă
rădăcina proaspătă, crescută de curând.
Bunicul - cât era el de bătrân şi de priceput într-ale pădurii - şi nu mai auzise de o astfel
de întâmplare.
Se gândi un timp, pufăind din luleaua ca un semn de întrebare, şi-apoi îi desluşi Copilului
care era înţelesul întâmplării:
Copacul renăscuse din dragoste: dragostea Copilului pentru el, copacul, şi dragostea
copacului pentru Pământ, pentru Pământul de care nu se putuse despărţi.
- Dragostea este izvor de viaţă. Iar Pământul trebuie iubit, mai spuse, ca pe o rugă, Bunicul.
Şi-apoi se făcu nevăzut, în drum spre satul lui aninat într-o pădure de brazi.