În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu ar fi fost galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben şi culoarea aia micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni… Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Croitoreasa, când a îmbrăcat ursul cu şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i pună şi ochii. A greşit cutia ochilor de urs şi a luat dintr-o altă cutie, doi ochi de porumbel.

Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.

Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător, încât am fost nevoit să-l pun deoparte, în singurătate. Așa s-a trezit el în cutia de pălării din pod, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Ursul nostru se nărăvise să fure. Și nu fura altceva decât bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe și rahat. Când Tătuţu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-l vadă nimeni.

- Cine a mâncat ciocolata ?

- U’su, răspundea băiatul, ridicând din umeri. Nu mai e.

- Dar cutia cu bomboane englezeşti ?

- U’su, răspundeau fata şi băiatul.

Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind sub canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mâncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul, lua câte puţin, ca să nu se cunoască, scotea câte un pumn de bomboane, câteva bucăţi… şi le mânca pe toate cu încetul.

Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod, ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească.

Mutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, bomboane, cozonac şi prăjituri. Cred că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile.

Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească, şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele nelegate, pentru că mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul.

Totuşi, într-o zi, Tătuţu o să se puie la pândă, chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul.