Băiatul aşteaptă cu nerăbdare să plece de la şcoală. Este ziua poveştilor. Va merge la bunici. În camera mică şi primitoare, parc-ar fi în grădină. Perdelele bunicii, desenate cu floarea-soarelui şi mirosul de gutui coapte îl cheamă de fiecare dată înapoi.

Nici nu ştie: de unde are bunica gutui coapte în orice anotimp? Se întinde pe covor lângă scaunul bunicului şi închide ochii. Glasul blând şi melodios l-a purtat mereu în călătorii peste mări şi ţări, în palate fermecate, în lupte cu zmei, alături de Feţi-Frumoşi.

- Dragul bunicului, astăzi îţi voi spune o poveste altfel! O poveste despre limba română.

- Cum vine asta, bunicule? Cuvintele au şi ele o poveste?

- Povestea vine din timpuri străvechi odată cu râul de cuvinte. Râul acesta a curs mereu prin mintea şi inima poporului român şi ne-a adus de la vitejii daci cuvinte ca: băiat, copil, barză, brad, melc, doină. Râul a curs mereu, iar apele-cuvinte au alunecat liniştite sau învolburate, au dispărut în negura timpului sau au primit alte izvoare. De la romani am învăţat să spunem: toamnă, grâu, argint, legume. De câte ori pronunţăm aceste cuvinte ne aducem strămoşii aproape. Dragul bunicului, multe alte popoare ne-au lăsat cuvinte pe care le folosim noi astăzi.

De la poporul turc spunem: cafea, papuc, odaie, dovleac, acadea, iar de la poporul grec : stol, buzunar, proaspăt.

- Bunicule, dar eu le-am vorbit ca şi cum ar fi ale mele!

- Ale tale sunt, dragul meu! Toate fac parte acum din râul de cuvinte al limbii române a cărui curgere nu se va opri. Noi trebuie să învăţăm să vorbim corect limba română ca să ducem povestea mai departe.