Stejarul zise trestiei , cu care
Nu ştiu pe unde s-a-ntâlnit din întâmplare:
„-Tulpina ta-i prea fragedă şi, vai!
Cuvinte să te plângi destule ai.
O vrabie pe moţul tău, din fugă,
Atârnă cât o buturugă,
Şi firul cel mai slab de vânt, când trece,
Îţi face capul să se plece,
Pe când al meu, cât piscul, cât un munte,
Ştie furtuna mare să o-nfrunte.
Ce ţie-ţi este crivăţ, la mine-i o şoptire.
Încât, de-ai creşte zveltă şi subţire,
În adăpostul meu de frunză,
Te-aş fi scutit de vânt să te pătrundă.
Dar tu te naşti, de obicei,
La marginile lumii şi-n mlaştinile ei.
A fost nedreaptă soarta cu tine, soră dragă,
Că te-a lăsat străină, plăpândă şi pribeagă.”
Ea, trestia, răspunse:
- „Eşti bun şi ţi-este milă
De trupul meu prea gingaş de copilă;
De vânt n-am a mă plânge:
Tulpina-mi se-ncovoaie, nu se frânge.
Mai grijă mi-e de tine.
Din bolţile cereşti,
Tu, fulgerat de trăznet, întreg te prăbuşeşti.”
Şi nu sfârşi, că vânturi dau năvală,
Se-aruncă, se adună, se răscoală,
Sparg zările, smulg codrii, răstoarnă şi îneacă.
Stejarul pune pieptul, iar trestia se pleacă.
Şi-ntr-adevăr, stejarul se nărui deodată,
De zgudui pământul, căzând dintr-o bucată.
Da, trestia rămâne firavă şi plăpândă,
Şi broaştele vor spune că şi asta-i o izbândă.
