A fost odată în vremuri îndepărtate, când se năşteau poveştile, în vârf de munte o falnică cetate cu două turnuri. Aici trăiau de multă vreme împăratul şi a lui nevastă ce aveau doi fii gemeni care semănau ca două picături de apă. Deşi asemănători la înfăţişare, cei doi aveau firi atât de diferite, încât din orice nimic se luau la ceartă, se trânteau de tremura pământul sau se duelau.

Odată, într-o vară, a plecat împăratul acela la război și nu s-a mai întors. Crăiasa a trimis călăreţi spre toate zările, în căutarea bărbatului ei, însă solii nu l-au găsit pe stăpân nicăieri. Murise craiul departe, într-o crâncenă bătălie. Dar împărăteasa nu ştia acestea şi se întreba mereu în sinea ei. ,,Ce-am să mă fac eu, cu feciorii mei nărăvaşi?”. Se frământa aceasta zi-lumină şi se gândea: ,,Se bat cât e ziua de lungă şi chiar de le-am făcut fiecăruia un turn, ei tot nu pot a se înţelege. În turnul de miazănoapte locuieşte Mureş, iar în turnul de miazăzi stă Olt. Sunt mari acum, numai buni de însurătoare, păcat că niciodată nu se pot împăca .”

Într-una din zile, Mureş, mai calm şi mai înţelept, îi spuse lui Olt:

- Frate Oltule, mama noastră plânge întruna după tata, împăratul ţinutului. Hai să facem ceva!

- Eu zic, frate Mureş, să lăsăm cearta şi răutatea dintre noi deoparte şi să plecăm în căutarea părintelui nostru. Cine ştie în ce păduri zace rănit sau în ce temniţe înlănţuit, iar noi stăm aici şi ne certăm.

Aşa s-au dus cei doi la mama lor, crăiasa, şi i-au vorbit de hotărârea lor.

Auzindu-i ce grăiesc, mama a vărsat lacrimi de durere, dar şi de fericire. De fericire pentru că feciorii ei erau vrednici şi viteji şi de durere pentru că plecau în lumea largă şi îi era frică să nu-i piardă. Aşa că le spuse cu glas blând:

- Aşa să fie, feciorii mei, spuse crăiasa. Plecaţi în căutarea craiului, dar băgaţi de seamă: orice veţi întâmpina în drumul vostru, să fiţi uniţi şi să mergeţi peste tot împreună căci de-o fi să reuşiţi doar împreună veţi reuşi.

Au plecat cei doi prinţi, dar cum au ieşit din cetate au început să se certe încotro să o apuce, pentru că de mici erau prea diferiţi la fire:

- Să plecăm spre miazănoapte! spuse Mureşul.

- Ba nu! S-o luăm spre miazăzi! ţipă Oltul.

Multă vreme se certară şi în cele din urmă se hotărâră:

- Eu am crescut în turnul de miazănoapte şi plec în acea direcţie! zise Mureşul

- Iar eu am crescut în turnul de miazăzi şi într-acolo voi merge! răspunse Oltul.

S-au despărţit, iar Mureşul cel molcom a pornit-o spre nord, iar Oltul cel iute s-a repezit spre sud. După o vreme, pe Mureş l-a răzbit dorul după fratele său:

- Ne-om certa noi, şi-a zis Mureşul, dar ţinem unul la altul că doar suntem fraţi. Mama ne-a rugat să nu ne despărţim. Mă întorc să-l găsesc pe fratele meu!

Pe o vale, Mureşul s-a întors spre miazăzi, dar nu l-a mai găsit pe Olt. S-a rătăcit şi a luat-o spre apus, prin câmpii aşa de frumoase, încât şi-a uitat fratele geamăn.

În cetatea de scaun, crăiasa primi veşti de la solii ei:

- Chiar de la poartă, mărită crăiasă, Olt şi Mureş s-au certat şi s-au despărţit, încălcând porunca măriei tale.

Supărată, crăiasa a alergat să-şi întoarcă feciorii din drum, dar nu i-a mai putut ajunge, deoarece fugeau straşnic în părţi diferite. S-a pornit să plângă năvalnic şi să se roage să-i fie salvaţi feciorii ei:

- Doamne, te rog îndrumă paşii feciorilor mei. L-am pierdut pe crai. Fă, Doamne, orice numai să nu piară niciodată fiii mei! se rugă cu lacrimi în ochi împărăteasa.

Dumnezeu a ascultat ruga şi îndată a hotărât să-i prefacă pe cei doi prinţi în râuri nemuritoare. Şi râuri au rămas până astazi, păstrându-şi numele: MUREŞUL şi OLTUL.

Mureşul curge lin spre câmpie, cuminte şi cu speranţa că, după multe cotituri, îşi va găsi fratele geamăn. Iar oamenii îl cântă astfel:

Pe când Oltul cel iute şi năbădăios, se izbeşte în pietrele munţilor, le răscoleşte tumultuos, spumegă şi se însângerează la Turnul Roşu, clocotind și izbindu-se de stânci. Iar oamenii i-au născocit un cântec potrivit: