Stejarul zise trestiei , cu care

Nu ştiu pe unde s-a-ntâlnit din întâmplare:

„-Tulpina ta-i prea fragedă şi, vai!

Cuvinte să te plângi destule ai.

O vrabie pe moţul tău, din fugă,

Atârnă cât o buturugă,

Şi firul cel mai slab de vânt, când trece,

Îţi face capul să se plece,

Pe când al meu, cât piscul, cât un munte,

Ştie furtuna mare să o-nfrunte.

Ce ţie-ţi este crivăţ, la mine-i o şoptire.

Încât, de-ai creşte zveltă şi subţire,

În adăpostul meu de frunză,

Te-aş fi scutit de vânt să te pătrundă.

Dar tu te naşti, de obicei,

La marginile lumii şi-n mlaştinile ei.

A fost nedreaptă soarta cu tine, soră dragă,

Că te-a lăsat străină, plăpândă şi pribeagă.”

Ea, trestia, răspunse:

- „Eşti bun şi ţi-este milă

De trupul meu prea gingaş de copilă;

De vânt n-am a mă plânge:

Tulpina-mi se-ncovoaie, nu se frânge.

Mai grijă mi-e de tine.

Din bolţile cereşti,

Tu, fulgerat de trăznet, întreg te prăbuşeşti.”

Şi nu sfârşi, că vânturi dau năvală,

Se-aruncă, se adună, se răscoală,

Sparg zările, smulg codrii, răstoarnă şi îneacă.

Stejarul pune pieptul, iar trestia se pleacă.

Şi-ntr-adevăr, stejarul se nărui deodată,

De zgudui pământul, căzând dintr-o bucată.

Da, trestia rămâne firavă şi plăpândă,

Şi broaştele vor spune că şi asta-i o izbândă.