Sus, dominând oraşul, pe un soclu înalt, se afla
statuia Prințului Fericit. Era placat din cap până-n picioare
cu foiţe subţiri de aur fin; drept ochi avea două safire
sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul
spadei sale. Într-o noapte de toamnă târzie, o rândunică
care pornise spre țările calde, ajunse în oraș chiar când
se înnopta. Zări statuia aşezată pe soclul acela înalt şi
exclamă: „O să mă instalez acolo sus.” Coborî şi se opri
drept între tălpile Prinţului Fericit. Tocmai se pregătea
să se culce, când o picătură mare de apă căzu pe ea. „Ce
curios! exclamă. Pe cer nu-i nici urmă de nor.” Ridicându-şi
ochii văzu… Ochii Prințului Fericit erau plini de lacrimi, iar
lacrimile îi şiroiau pe obrajii aurii. Rândunicii i se muie inima
de milă.
- De ce plângi? îl întrebă Rândunica. M-ai udat binişor.
- Pe când încă trăiam şi aveam o inimă omenească, nu ştiam ce sunt lacrimile, fiindcă
locuiam în Palat unde tristeţii nu i se îngăduia să pătrundă, răspunse statuia. În timpul zilei mă
jucam în grădină cu tovarăşii mei, iar seara mă aflam în fruntea dansului din Salonul cel Mare.
Curtenii mă numeau „Prințul Fericit”. Acum, de aici, pot vedea lucrurile urâte din oraşul meu.
Deşi am inimă de plumb, nu mă pot stăpâni să nu plâng. Departe, într-o casă sărăcăcioasă, prin
fereastra deschisă văd o femeie stând la o masă. În pătuţul din colţul odăiţei zace băieţelul ei
bolnav de friguri. - Rândunică micuţă și drăguţă, n-ai vrea să-i duci rubinul de pe mânerul spadei
mele?
Rândunica desprinse de pe sabia Prinţului
rubinul cel mare şi zbură peste acoperişurile oraşului.
Lăsă pe masă, lângă degetarul femeii, rubinul cel mare.
- Rândunică micuţă, vrei să mai rămâi cu mine
încă o noapte? o rugă Prințul când pasărea se hotărî
să pornească spre Egipt. La capătul oraşului, într-o
mansardă, văd un tânăr aplecat deasupra mesei cu
hârtii. Se străduieşte să termine o piesă de teatru, dar
de prea mare frig și foame nu mai poate să scrie.
- Voi rămâne cu tine încă o noapte, zise
Rândunica. Să-i duc şi lui un rubin?
- Vai, nu mai am! Doar ochii mi-au rămas. Sunt din safire rare. Scoate unul. O să-l vândă
și o să cumpere alimente şi lemne de foc.
Rândunica smulse ochiul Prințului şi îl duse pe masa tânărului. Când îşi ridică ochii,
acesta văzu safirul scânteind pe masă. Acum, studentul părea foarte fericit.
- Rândunică micuţă și drăguţă, n-ai vrea să rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Prințul.
În piaţa din vale am văzut o fetiţă care vinde chibrituri. Nu are ciorapi şi nici ghetuţe în picioare,
iar căpşorul ei este descoperit. Scoate-mi şi celălalt ochi şi dă-i-l.
Deși era din ce în ce mai frig, rândunica
smulse şi celălalt ochi al Prințului, lăsându-l orb.
Trecând în zbor ca o săgeată pe lângă fetiţa cu
chibrituri, îi lăsă în palmă preţioasa piatră. Fetiţa,
râzând bucuroasă, alergă veselă spre casă.
- Acum eşti orb, aşa că voi rămâne cu tine
pentru totdeauna, spuse rândunica la întoarcere.
- Draga mea rândunică, zise Prințul Fericit, tu
povesteşti lucruri minunate. Zboară, rogu-te, peste
oraşul meu, apoi povesteşte-mi ce ai văzut.
Rândunica zbură deasupra măreţului oraş şi
văzu copii cu chipuri palide care scânceau de foame. Îi povesti Prințului ceea ce văzuse. Acesta îi
spuse să desfacă foiță cu foiță aurul cu care era acoperit și să dăruiască aceste bucăți oamenilor
sărmani. Așa făcu rândunica, până când Prințul deveni cenușiu.
Se aşternu zăpada, iar după zăpadă veni gerul. Biata Rândunică simţea că îi este tot mai
frig. Ciugulea firimiturile din faţa brutăriei şi se chinuia să se încălzească fluturându-şi aripile.
Când îşi dădu seama că va pieri, își luă rămas bun de la Prințul Fericit și căzu moartă la picioarele
lui. Un troznet ciudat se auzi înăuntrul statuii. Inima de plumb crăpase exact în două.
A doua zi, primarul care se plimba prin piaţă, văzu cât de jerpelit arăta Prințul Fericit și
trimise statuia la topit.
- Ce ciudat! grăi şeful echipei de la topitorie. Inima de plumb crăpată nu se topeşte în
furnal!