Sus, dominând oraşul, pe un soclu înalt, se afla statuia Prințului Fericit. Era placat din cap până-n picioare cu foiţe subţiri de aur fin; drept ochi avea două safire sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul spadei sale. Într-o noapte de toamnă târzie, o rândunică care pornise spre țările calde, ajunse în oraș chiar când se înnopta. Zări statuia aşezată pe soclul acela înalt şi exclamă: „O să mă instalez acolo sus.” Coborî şi se opri drept între tălpile Prinţului Fericit. Tocmai se pregătea să se culce, când o picătură mare de apă căzu pe ea. „Ce curios! exclamă. Pe cer nu-i nici urmă de nor.” Ridicându-şi ochii văzu… Ochii Prințului Fericit erau plini de lacrimi, iar lacrimile îi şiroiau pe obrajii aurii. Rândunicii i se muie inima de milă.

- De ce plângi? îl întrebă Rândunica. M-ai udat binişor.

- Pe când încă trăiam şi aveam o inimă omenească, nu ştiam ce sunt lacrimile, fiindcă locuiam în Palat unde tristeţii nu i se îngăduia să pătrundă, răspunse statuia. În timpul zilei mă jucam în grădină cu tovarăşii mei, iar seara mă aflam în fruntea dansului din Salonul cel Mare. Curtenii mă numeau „Prințul Fericit”. Acum, de aici, pot vedea lucrurile urâte din oraşul meu. Deşi am inimă de plumb, nu mă pot stăpâni să nu plâng. Departe, într-o casă sărăcăcioasă, prin fereastra deschisă văd o femeie stând la o masă. În pătuţul din colţul odăiţei zace băieţelul ei bolnav de friguri. - Rândunică micuţă și drăguţă, n-ai vrea să-i duci rubinul de pe mânerul spadei mele?

Rândunica desprinse de pe sabia Prinţului rubinul cel mare şi zbură peste acoperişurile oraşului. Lăsă pe masă, lângă degetarul femeii, rubinul cel mare.

- Rândunică micuţă, vrei să mai rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Prințul când pasărea se hotărî să pornească spre Egipt. La capătul oraşului, într-o mansardă, văd un tânăr aplecat deasupra mesei cu hârtii. Se străduieşte să termine o piesă de teatru, dar de prea mare frig și foame nu mai poate să scrie.

- Voi rămâne cu tine încă o noapte, zise Rândunica. Să-i duc şi lui un rubin?

- Vai, nu mai am! Doar ochii mi-au rămas. Sunt din safire rare. Scoate unul. O să-l vândă și o să cumpere alimente şi lemne de foc.

Rândunica smulse ochiul Prințului şi îl duse pe masa tânărului. Când îşi ridică ochii, acesta văzu safirul scânteind pe masă. Acum, studentul părea foarte fericit.

- Rândunică micuţă și drăguţă, n-ai vrea să rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Prințul. În piaţa din vale am văzut o fetiţă care vinde chibrituri. Nu are ciorapi şi nici ghetuţe în picioare, iar căpşorul ei este descoperit. Scoate-mi şi celălalt ochi şi dă-i-l.

Deși era din ce în ce mai frig, rândunica smulse şi celălalt ochi al Prințului, lăsându-l orb. Trecând în zbor ca o săgeată pe lângă fetiţa cu chibrituri, îi lăsă în palmă preţioasa piatră. Fetiţa, râzând bucuroasă, alergă veselă spre casă.

- Acum eşti orb, aşa că voi rămâne cu tine pentru totdeauna, spuse rândunica la întoarcere.

- Draga mea rândunică, zise Prințul Fericit, tu povesteşti lucruri minunate. Zboară, rogu-te, peste oraşul meu, apoi povesteşte-mi ce ai văzut.

Rândunica zbură deasupra măreţului oraş şi văzu copii cu chipuri palide care scânceau de foame. Îi povesti Prințului ceea ce văzuse. Acesta îi spuse să desfacă foiță cu foiță aurul cu care era acoperit și să dăruiască aceste bucăți oamenilor sărmani. Așa făcu rândunica, până când Prințul deveni cenușiu.

Se aşternu zăpada, iar după zăpadă veni gerul. Biata Rândunică simţea că îi este tot mai frig. Ciugulea firimiturile din faţa brutăriei şi se chinuia să se încălzească fluturându-şi aripile. Când îşi dădu seama că va pieri, își luă rămas bun de la Prințul Fericit și căzu moartă la picioarele lui. Un troznet ciudat se auzi înăuntrul statuii. Inima de plumb crăpase exact în două.

A doua zi, primarul care se plimba prin piaţă, văzu cât de jerpelit arăta Prințul Fericit și trimise statuia la topit.

- Ce ciudat! grăi şeful echipei de la topitorie. Inima de plumb crăpată nu se topeşte în furnal!