- Pun prinsoare – spune doamna Lepic – că Honorina iar a uitat să-nchidă găinile.

E-adevărat. Te uiţi pe fereastră şi vezi îndată. În fundul ogrăzii , cotețul găinilor își cască, în noapte, pătratul negru al portiței deschise.

- Felix, dacă te-ai duce tu să le închizi? zice doamna Lepic celui mai mare dintre copiii săi.

- Nu-i treaba mea să văd de găini – mormăi Felix, un băiat gălbejit , trândav și fricos.

- Atunci tu, Ernestino?

- O, mămico, aș muri de frică!

Felix, fratele mai mare, și soră-sa Ernestina abia ridică ochii când răspund. Citesc amândoi foarte adânciți, cu coatele pe masă, frunte-n frunte.

- Doamne, că proastă mai sunt! spune doamna Lepic. Unde-mi era capul? Morcoveață, du-te și-nchide găinile!

Cu porecla asta îl alintă pe mezinul casei, din pricină că are părul roșu și fața pistruiată. Morcoveață, care-și făcea de lucru pe sub masă, se ridică și îngână sfios:

- Zău că și mie mi-e frică, mămico.

- Cum! i-o întoarce doamna Lepic. Un voinic ca tine? Mă faci să râd. Hai, mișcă-te!

- Păi ce, nu-l știm noi? E viteaz ca un țap – sare cu gura soră-sa Ernestina.

- Nu se teme de nimeni și de nimic, adăugă fratele său Felix.

Morcoveață se umflă în pene la auzul acestor laude și, rușinându-se în sinea lui că nu e vrednic de ele, încearcă să-și biruie teama.

Ca să-i mai dea curaj, maică-sa îi promite o palmă.

- Barem să-mi faceți lumină – îngăimează el.

Doamna Lepic ridică din umeri, Felix surâde disprețuitor. Doar Ernestina se arată miloasă – ia o lumânare și își însoțește frățiorul până la capătul coridorului.

- Te-aștept aici, zice ea.

Numai că o zbughește într-o clipită îndărăt, înspăimântată de o răbufnire de vânt care zbuciumă flacăra lumânării și o stinge.

Încordându-și pulpele și simțindu-și călcâiele parcă lipite de pământ, Morcoveață începe să dârdâie în întuneric; afară e-o beznă de i se pare că a orbit. Câte un vârtej de vânt îl înfășoară ca un cearșaf înghețat, gata să-l smulgă din loc. Vulpi, ba poate că și lupi, nu-i suflă oare peste mâini, în obraji? Cel mai bine ar fi să dea buzna, la nimereală, spre coteț, cu capul înainte, spintecând întunecimea din jur. Găsește pe bâjbâite ivărul portiței. Zdupăitul pașilor săi face găinile să se foiască pe stinghii și să cârâie speriate.

- Da’ potoliți-vă odată! le strigă Morcoveață.

- Eu sunt!

Închide portița, apoi zboară înapoi ca și cum ar avea aripi. Iar când intră în casă, gâfâind și mândru de ispravă, și dă de căldură și lumină, i se pare că a lepădat niște zdrențe pline de noroi și pătrunse de ploaie, și a îmbrăcat un veșmânt ușor și nou. Zâmbește plin de sine, și stă țanțos, așteptând laude, ba, fiindcă se știe scăpat de primejdie, caută pe chipurile alor săi urme ale îngrijorării care trebuie să îi fi frământat mai adineauri.

Felix şi Ernestina citesc însă liniștiți mai departe, iar doamna Lepic îi spune cu nepăsare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat:

- Morcoveață, de azi înante ai să închizi găinile în fiecare seară.