S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înşurubat în pământ, apoi a pornit-o peste câmp, curţi şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţe. Cărăbuş de primăvară.

Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele, şi a văzut că poate zbura şi fără să dea din aripi.

 Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe-o bucăţică de hârtie albă şi rămase acolo ameţit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş cu pintenii arcuiţi, venea un cocoş. „Îî! Scap de unul dau peste altul “, îşi zise cărăbuşul. „Ăsta mă-nghite!” Cocoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi a trecut mândru înainte. „Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbuşul şi se întoarse să privească după cocoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan . Cărăbuşul se făcu mai mic decât era, ţinându-şi sufletul. „Acum chiar c-am păţit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cocoşului, se roti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul pe spate; iar cocoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă în picioare şi forfecă aripile de câteva ori în pământ: îşi dădeau bineţe. Cocoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul, când îl ajunse, şi acesta bietul răsuflă: „Bine c-am avut noroc! „

Dar deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. „De acesta nu mai scap!” crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise şi lăsându-l, îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul –trăieşte. Ia să zboare acuma cât putea mai repede de-acolo pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. „Ei! De aşa păsări mici, mai de seama mea, mi-e drag şi mie”, gândi cărăbuşul , pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua bună”.

Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi hap! hap!-mai să se înece, îl înghiţi. Sărăcuţul cărăbuş!

De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rând, să privească, de cum zărise cărăbuşul jos. Şi acum îşi luă zborul într-un loc, strigându-şi după dânsa puii, care duceau în minte o învăţătură mai mult.