Un negustor, umblând prin mai multe sate și
orașe, ca să cumpere grâu, păpușoi și altele, într-o zi
ajunse la un pod și când era să treacă văzu un om care
se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind
să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de
dânsul și-l întrebă:
-De unde ești, măi creștine?
-Ia din sat de la noi, răspunse
Păcală.
-Din care sat de la voi?
-Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
-Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.
-Ei! cum să nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo vin.
-Nu așa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moșie este și
cum îi botezat?
-Doamne! da’ nu știi că moșiile sunt boierești și asta-i a cuconului nostru, ce șede la
București? Iar satu-l botează popa într-o căldărușă cu apă, cum îi scrie lui în cărți.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă! aista-i chiar Păcală.
-Dar cum te cheamă pe tine?
-Iaca! ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!
Negustorul începu a-și face cruce ca de naiba și iar îl întrebă:
-Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
-Iaca așa: vino! u! mă! răspunse Păcală.
Negustorul începu atunci a râde și zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
-Dar ce bucate se fac acolo la voi?
-Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.
-Înțelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
-D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
-Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz și altele.
-Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.
-Nu te-ntreb de înălțime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aș voi să știu ce feliu
este la voi grăuntele orzului.
-Să-ți spun, dacă nu știi, zise Păcală.
Grăuntele orzului
este lungăreț, îmbrăcat c-o coajă
cam gălbie și c-o țeapă în vârf.
-Bine, știu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aș voi să cumpăr și eu.
-De! nu știi dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, și altul îi dă bani: galbeni, napoleoni
ori altăceva.
-Nu mă-nțeleseși nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
-Bre! Nici asta n-o știi. Să-ți spun eu: iei
banița
ori
dimerlia
și pui în ea pân-o umpli cu
vârf, apoi cu coada lopeții o razi ș-o torni în sac, pe urmă iarăși o umpli și tot asemine faci.
-Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce ești!
-Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.
-Cu ce preț se vinde chila ori banița; câți lei?
-Așa cum te-nvoiești; și câți lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
-Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
-U! hu! este badea Mușat, badea Stan,
Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman și
alții.
-Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare
decât toți la voi în sat?
-Cine-i mai mare? Badea Chițu; el este mai nalt decât toți; e atât de lung, încât mai
n-ajungi cu mâna la umărul său.
-Bre! proastă lighioaie mai ești! Nu te-ntreb așa.
-Dar cum? zise Păcală.
-Eu îți zic: pe cine ascultați voi aici în sat?
-I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moș Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu
ochii și urechile țintă la el.
-Nu zic așa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
-Ei, cum?
-Eu te-ntreb de cine aveți frică aici în sat mai mult.
-Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moș popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine
sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoșat, de gândești că e
turbat; când începe să mugească, sparie chiar și copiii din sat.
-Mă! da’! ce namilă de om ești tu? Nu cumva ești vrun duh rău, frate cu Mează-noapte
sau cu Spaima-pădurei?
-Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă privești? Ce? Nu mă vezi că-s om ca și dumniata:
cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni și cu picioare, mă mișc și mă uit ca toți.
-Așa te văd și eu, dar ai minte și simțire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveți
butnari sau dogari în sat la voi?
-Avem.
-Na cinci bani, și du-te
să-ți puie doagele ce-ți lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă
în școale, ba nici în spitale.