Sosim în fața orașului Giurgiu. Țărmurile se depărtează. Dunărea liniștită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui . Un șes neted, verde, răsare în mijlocul apei.

Pe aici și-a întins pod peste Dunăre acum trei sute de ani bătrânul și nebiruitul Sinan-pașa - spaima creștinătății. El venea cu oaste multă și cu vâlvă mare, hotărât să sfarme - o dată pentru totdeauna - cuibul acesta de viteji, cari de-atâta timp stăteau străji neadormite la porțile Europei apusene și nu lăsau puterea Semilunii să-și întindă mai departe valurile-i cotropitoare.

Pentru fericirea neamului nostru, pe vremea aceea domn în Țara Românească era Mihai Viteazul , una din cele mai eroice figuri în istoria omenirii. Văzând el ce potop de oaste vine asupră-i și cugetând că o luptă în câmp deschis nu e cu putință, se retrase la câteva ceasuri departe de Giurgiu, pe valea Neajlovului, la locul numit Vadul Călugărenilor. Aici, drumul spre București trecea printre două dealuri acoperite de păduri. Valea era îngustă și mlăștinoasă. La intrare era un pod lung de lemn peste băltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul și se așeză în strâmtoarea aceasta ca-ntr-o cetate. Puțini erau la număr ostașii lui, dar inimoși, încercați în lupte, cu multă iubire de țară, și hotărâți cu toții a-și da scump viața. Împărțiți în cete, așteptau pe vrăjmaș și-și plănuiau lovirile.

Din înfundăturile codrului, românii își măsurau vrăjmașul cu care-aveau să dea piept a doua zi. Noaptea și-o petrecură sfătuind împrejurul focurilor. Când se lumina de ziuă, toți erau în picioare, nerăbdători, gata de luptă.

Mărimea primejdiei îi înfierbântă. Mihai se primblă printre ei. Privirea și vorba lui dau sufletelor încredere și brațelor tărie. “Cu inimă, copii, și nu pierdeți nicio mișcare. Gândiți-vă că în cumpăna bărbăției voastre atârnă azi destinele țării, mândria și viitorul neamului nostru! “...

Cumplită a fost lupta, și mult sânge s-a mai vărsat până să se hotărască biruința acelei zile. De trei ori s-au izbit , din ce în ce mai îndârjite și mai furioase, cele două armate. De trei ori neînfricoșatele șiruri ale lui Mihai se reped dincolo de pod și-și despică drum cu paloșele-n gloatele adânci și dese ale lui Sinan. Înăbușiți însă de covârșitoarea mulțime a dușmanului, care părea că de ce-o tai, de ce sporește, românii se retrag, încet și cu rânduială, în strâmtoarea în care turcii nu-ndrăznesc încă să se adâncească. Se lasă soarele spre asfințit. Printre copaci se văd ostași legându-și rănile-n pripă, nerăbdători de a-și jertfi patriei cea din urmă picătură de sânge. În vale viermuiesc turbanele. Sinan-pașa se pregătește să treacă podul și să înainteze cu toată armata. Încep clipele marilor griji.

În vremea asta, iată că sosește în tabăra românilor o ceată de trei sute de pușcași ardeleni. Ajutorul acesta, venit la timp, e primit ca un semn. Acum nu mai e un moment de pierdut. Mihai își întocmește iute rândurile, s-așază-n fruntea călăreților și, smulgând o secure din mâna unui soldat, își face cruce și dă pinteni calului. Un freamăt lung, ca de stârnirea unui vânt, cutremură pădurea.

Turcii încep să se creadă biruitori, când deodată se trezesc izbiți în față de oastea învăpăiată a lui Mihai. Puterea, și mai ales iuțeala atacului neașteptat îi oprește-n loc; loviturile, cari curg ca grindina, le ia văzul. Luptătorii sunt piept la piept. Ochii scapără, și inimile se-ndârjesc de-o parte și de alta.

Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. Românii lovesc orbește. Mulțimea, nebună de groază , își caută scăparea-n fugă. Fricoșii târăsc pe eroi. La pod se înghesuiesc să treacă deodată cai, oameni și tunuri. Se face-o larmă ș-un învălmășag de nu mai știu încotro să se miște. Sinan, îmbrâncit, cade de pe pod și-și rupe dinții, — un supus îl ia-n spate și-l scapă. Noaptea ia subt ocrotirea întunericului ei sfărmăturile ce mai rămăseseră din marea oaste-a lui Sinan.

Mihai se-ntoarce-ncărcat de trofee. Bătrânul, cruntul vizir, bocește-n cortu-i, rupându-și hainele de pe el. Năuc, nepricepând ce-i asta, aiurit de durere, geme clătinând din cap: “Alah, Alah!...” și pe când spahiii lui tremură tupilați prin bălării, din tabăra românilor se-nalță-n liniștea nopții cântece de biruință.